Într-o zi, la Katunakia, un monah din vecinătate, de origine din insula Creta, a început să strige şi să-l ocărască pe nedrept pe bătrânul Efrem pentru un hotar aflat în apropierea chiliei.
– Ești un bătrân ticălos, eşti aşa, eşti pe dincolo...
Acela îl tot ocăra, iar bătrânul Efrem, fiindcă era foarte blând şi avea multă simplitate, nu ştia ce să-i răspundă şi de aceea striga:
– Câte trag de la acest om! Câte trag de la acest om!
Francisc, care pe atunci era tânăr şi cu patimile încă clocotind înlăuntrul său, de îndată ce a văzut această scenă, s-a aprins de mânie. Se gândea să iasă afară şi să-l „aranjeze” pe vecinul lipsit de cuviinţă, care pe nedrept îl mâhnea pe stareţul său.
Inima tânărului ucenic a început să bată repede, sângele să fiarbă într-însul, iar mintea să se tulbure, deoarece din fire era foarte mânios. Gândul îi spunea: „Ieşi afară şi loveşte-l!”.
A înțeles însă că dacă ar fi ieşit afară, nu se știe unde s-ar fi ajuns. Ca unul ce era năvalnic şi plin de bărbăţie, ar fi făcut mult rău. „Dacă ies acum afară, nu mai scapă din mâinile mele”, îşi spunea în sinea lui. De aceea, de îndată ce a văzut pericolul, s-a stăpânit şi a alergat în bisericuţa Bunei Vestiri. S-a aruncat la pământ şi cu lacrimi şi suspine a început s-o roage pe Maica Domnului să-l oprească de la orice faptă necugetată.
„Ajută-mă! Ajută-mă, acum, Maica Domnului, ca să nu ies afară! Căci nu ştiu ce se va întâmpla. Ajută-mă, mântuieşte-mă, potoleşte patima!”.
Plângând şi tânguindu-se, uda pământul cu râuri de lacrimi. Când patima s-a potolit, tânărul ucenic s-a liniştit şi şi-a venit întru sine. După aceea a ieşit afară şi a rezolvat problema, vorbindu-i acelui călugăr cu multă dragoste:
– Ei, nu-i nimic. Nu am venit aici ca să moştenim colibe şi măslini şi stânci. Aici am venit pentru suflet, am venit pentru dragoste. Dacă pierdem dragostea, L-am pierdut pe Dumnezeu. Acestea de aici le vom lăsa, dar dragostea о vom lua cu noi şi vom lua şi ura. Şi ce iese, Gheronda? Noi, care am lăsat părinţi, am lăsat atâtea şi atâtea, iar acum să ne certăm pentru asta? Ne vom face de râs. Înaintea „Îngerilor și oamenilor’', înaintea întregii zidiri...
Şi astfel, monahul certăreţ a cedat. Mai târziu Starețul Iosif avea să mărturisească:
„Dacă nu mi-aş fi înfrânt mania în acea zi, poate că l-aş fi omorât pe acel monah. Căci aveam atâta bărbăţie şi putere înlăuntrul meu, încât aş fi putut să lupt cu zece şi să-i biruiesc. Aceasta a fost prima mea biruinţă pe care am avut-o la început. De atunci am simţit că mânia a cedat mult şi că nu a mai avut acea intensitate. Iar în inima mea a început să se sălăşluiască blândeţea”.
În tot cazul, acel vecin needucat i-a creat lui Francisc şi multe alte ispite. Câte mai trăgea de la el nu se poate spune! Făcea însă multă răbdare, aşa cum se poate vedea şi din cele scrise de el: „Dacă ar fi să povestesc câte am suferit în fiecare zi de la patima mâniei, ar trebui să scriu о carte. Căci Dumnezeu, voind să mă slobozească de această patimă, a adus asupra mea toate cele potrivnice: mă ocărau, mă nedreptăţeau, mă ispiteau. Şi nu ispite uşoare, ci din acelea care erau în stare să ucidă! Dar răbdând şi înăbuşind înlăuntrul meu pe satana prin răbdare nemăsurată, am fost slobozit de răutate”.
Arhim. Efrem Filotheitul “Starețul meu Iosif Isihastul”, ed. Evanghelismos, București,2010, p. 75-76
Comentarii