După îngăduința lui Dumnezeu, Gerontissa Gavrilia s-a îmbolnăvit grav. Dezvoltase boala Hodgkin: cancer al ganglionilor limfatici. Îi era foarte clar faptul că nu intenționa să urmeze niciun tratament.
A trecut o lună. A început să aibă dureri, dar niciodată nu s-a plâns. Ținea tot timpul o cruce de lemn lângă urechea stângă. Vorbea foarte puțin, mânca și mai puțin și aproape că nu dormea deloc.
Spitalizarea nu mai putea fi amânată. Maica Gavrilia a sunat la Spitalul Pammakaristos, în care muriseră fratele și sora ei, și am plecat spre Atena. S-a găsit o cameră de spital cu un singur pat. După examinări, diagnosticul a fost confirmat: sindromul Hodgkin într-un stadiu avansat. Medicina nu putea ajuta, deoarece ea nu accepta niciun fel de tratament terapeutic.
Vestea tristă se răspândise. Prietenii apropiați și fiii ei duhovnicești au venit să o viziteze: nimănui nu îi era permis să stea mai mult de câteva minute. Toți și-au luat rămas bun.
– Să ne întâlnim în Rai! ura ea tuturor.
Maica Gavrilia încerca să-i consoleze, dar durerea lor era de necontrolat. Vechiului și iubitului său prieten, Yehuda, i-a scris: „Cred că sunt singurul om care și-a văzut înmormântarea înainte de a muri.”
În ciuda durerilor, ea îl preamărea neîncetat pe Dumnezeu. Fața ei avea o strălucire alb-albăstruie. Ochii săi vedeau în spatele tuturor lucrurilor și dincolo de toate, era calmă, serioasă, liniștită, desăvârșită.
– Ce ați pățit, Gerontissa? o întrebau vizitatorii.
– Oh, nimic. Doar un cancer mic. Lăudat să fie Domnul! răspundea ea cu un zâmbet înțelept.
– Ce faceți, Gerontissa? o întrebau alții.
– Nu prea multe. Zi și noapte doar citesc ce au scris îngerii cu litere uriașe pe pereții camerei mele: Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.
În timp ce îndura această încercare în mâna lui Dumnezeu, degaja un miros dulce de parfum duhovnicesc, ce se răspândise în cameră și chiar pe coridoarele reci ale spitalului. În ciuda semnului de pe ușă care interzicea accesul, medici, asistente medicale, servitori și zilieri veneau să o vadă și să-i ceară binecuvântarea. Și această cameră devenise Camera îngerilor.
Pe 9 aprilie, Maica Gavrilia a ieșit din spital și a primit găzduire temporară în casa Maicii Augustina, în Kato Helioupolis. Zilele treceau triste și împovărătoare. Nu puteam suporta să o vedem suferind. Ganglionii limfatici din apropierea urechii crescuseră cât o nucă și îi cauzau dureri mari. Dar ea nu spunea nimic și nu se plângea deloc. Finalul era aproape.
În Sâmbăta Mare, de dimineață, pe 14 aprilie 1990, ne-am dus devreme la Liturghie la biserica din apropiere, unde a primit Sfânta Împărtășanie. Ne-am întors acasă. Maica Gavrilia stătea în camera ei. Și-a ridicat camilafca și mi-a spus:
– Vino și pune mâna aici.
Fără tragere de inimă, mi-am apropiat mâna. Cu mâna sa, mi-a ghidat mâna spre locul potrivit, deplasând-o în sus și în jos, insistând, apăsând.
– Ce se întâmplă aici? am strigat. Unde au dispărut ganglionii umflați?
Ca Toma necredinciosul, am căutat, am examinat și am palpat încontinuu. Nu mai rămăsese nimic! Cancerul a dispărut în timpul Sfintei Liturghii! Într-o clipă! Pentru că Dumnezeu a voit! Nu există cuvinte, desigur! Ele sunt atât de nepotrivite…
Maica Gavrilia, Asceta iubirii
Comentarii