Ieri am trecut pe lângă un cimitir. Mirosea a tămâie. M-am uitat la toate crucile de-acolo și parcă, parcă am văzut scris pe ele povestea fiecăruia. ”Aș fi vrut să spun mai des te iubesc” era scris pe una. ”Aș fi vrut să lucrez mai puțin și să am mai mult timp pentru familie” era pe alta. ”Aș fi vrut să nu-L ignor pe Dumnezeu”. ”Aș fi vrut să lupt mai mult”. ”Îmi pare rău că mi-am pierdut atâta timp criticând și prea puțin încurajând”.
Să mori nu e o tragedie. La toți ne vine rândul. Unora mai devreme, altora mai târziu, unora printr-o boală, altora fulgerător. Niciodată nu știi când o să fii tu.. Dar nici asta nu e o tristețe așa de mare. Până la urma urmei, suntem călători pe acest pământ. Vizităm pământul ca să fim șlefuiți pentru cetățenia Cerului. Tragedia nu e moartea în sine, ci nepregătirea noastră pentru ea. Trăitul ăsta de pe o zi pe alta, gândirea că ziua de mâine e a noastră ne fură pașaportul spre Rai.
Privind la mine, văd că mai am mult până la desăvârșire. Încă mă mai enervează unul sau altul, încă mai am așteptări mari de la alții, încă mai sunt flămândă după iubire, încă… încă. În lume vom avea necazuri, știu. Ni se spune. Însă parcă nu ne-am aștepta că e chiar așa. Și totuși mai privesc uneori moartea ca pe o tragedie, pe când ar trebui să privesc umblarea mea zilnică prin lume o tragedie.
Da, am trecut pe lângă cimitir și mirosea a tămâie, iar mie mi s-a făcut dor de cer. Un dor pe care nu-l pot descrie. Și-am conștientizat cât de puțin am din Dumnezeu și am intrat într-o disperare atroce. Nu-mi trebuie nimic altceva decât prezența Lui. Pentru că fără El, absolut nimic din lumea asta nu are gust.
Tot ce știu e că pe crucea mea nu aș vrea să stea scris ”Aș fi vrut, ar fi fost bine sau regret”. Vreau să fie scris: ”Cu Dumnezeu până la capăt”.
sursa luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/
Comentarii