De mai multe ori mi s-a adresat următoarea întrebare: "Părinte, putem să ne împărtăşim de Paşti? Dar în Săptămâna Luminată? Pentru a ne împărtăşi este nevoie să continuăm postul?"
Întrebarea e bună, dar trădează o neînţelegere clară a lucrurilor. De Paşti nu pur şi simplu se poate, ci chiar trebuie să ne împărtăşim, iar în sprijinul acestei afirmaţii vreau să sintetizez câteva idei:
1. În primele veacuri ale Bisericii, aşa cum vedem în Sfintele Canoane şi la Sfinţii Părinţi, participarea la Liturghie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine era un lucru de neconceput. (Despre aceasta vă îndemn să citiţi studiul: "Când şi cum să ne împărtăşim".) Cu timpul însă, mai ales în spaţiul românesc, evlavia şi înţelegerea creştinilor a scăzut, iar rigorile pentru pregătirea de împărtăşanie au crescut pe alocuri exagerat (inclusiv prin dublul standard de pregătire a clericilor şi a mirenilor).
Dar chiar şi aşa, împărtăşirea cu Sfintele Taine la Paşti era o practică generală şi a rămas şi astăzi în toate ţările ortodoxe, unii amânând împărtăşirea abia pentru noaptea de Înviere, de parcă cineva i-ar împiedica să se împărtăşească în fiecare duminică a Postului şi a întregului an, iar de Paşti cu atât mai mult. Deci, ideal ar fi să ne împărtăşim la fiecare Liturghie, dar mai ales în Joia Mare, la Paşti şi la Cincizecime – când s-au instituit şi s-au constituit Euharistia şi Biserica.
2. Există preoţi-duhovnici care, în cazul persoanelor oprite de la împărtăşanie pentru anumite păcate grave, le permit acestora să se împărtăşească (doar) la Paşti, hotărându-le să continue canonul/epitimia încă o perioadă de timp după aceea. Acest obicei, deşi nu este şi nici nu trebuie să devină unul general, se practica şi în vechime, cu scopul de a-i întări duhovniceşte pe penitenţi şi de a-i face şi pe ei părtaşi bucuriei praznicale.
Pe de altă parte, împărtăşania dată penitenţilor la Paşti arată faptul că simpla trecere a timpului şi chiar efortul personal al penitentului nu sunt suficiente pentru a-l scăpa pe om de păcat şi de moarte, ci este nevoie ca Însuşi Hristos cel Înviat să aducă lumină şi întărire în sufletul celui care se pocăieşte (aşa cum şi Sf. Maria Egipteanca, care a fost desfrânată până în ultima zi a vieţii sale în lume, nu şi-a început pocăinţa în pustie decât după ce s-a împărtăşit cu Hristos). De aici a apărut, pe alocuri, ideea greşită precum că la Paşti s-ar împărtăşi doar tâlharii şi curvarii. Dar oare Biserica are împărtăşanie specială pentru tâlhari şi curvari, şi alta pentru cei care duc viaţă creştină?
Nu este acelaşi Hristos la fiecare Liturghie din an şi cu El se împărtăşesc şi preoţii, şi împăraţii, şi cerşetorii, şi tâlharii şi copiii? Apropo, şi Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur (de sfârşitul Utreniei pascale) ne cheamă pe toţi fără osebire la împărtăşirea cu Hristos. Îndemnul lui de a se apropia şi cei care au postit şi care nu au postit pentru că viţelul este gras, iar Stăpânul este darnic, se referă clar la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi este de mirare că unii citesc/ascultă acest Cuvânt fără să înţeleagă că nu la mese cu carne suntem chemaţi, ci la împărtăşirea cu Hristos.
3. Este foarte important şi aspectul dogmatic al problemei. Lumea se înghesuie să cumpere şi să mănânce la Paşti carne de miel – aceasta fiind singura "poruncă biblică" pe care o respectă unii în viaţă (pentru că restul poruncilor nu le convin!). Cartea Ieşirii însă, atunci când vorbeşte despre junghierea unui miel de Paşti, se referă la Paştele iudaic, unde mielul era o profeţie a Mielului–Hristos care S-a jertfit pentru noi. Deci a mânca de Paşti carne de miel fără a te împărtăşi cu Hristos, înseamnă o întoarcere în Vechiul Testament şi nerecunoaşterea lui Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). De asemenea, lumea coace diferiţi cozonaci sau alte copturi pe care le numesc „pască” sau, cu alte cuvinte, „paşti”, doar oare nu ştim că „Paştele nostru este Hristos” (I Corinteni 5:7)? Deci toate aceste bucate alimentare specifice zilei şi perioadei de Paşti ar trebui să fie o continuare, dar nu un substitut al împărtăşirii cu Sfintele Taine. Despre aceasta nu se prea vorbeşte prin Biserici, dar noi toţi trebuie să ştim că ziua de Paşti este centrată anume pe participarea la Liturghie şi împărtăşirea cu Hristos cel înviat.
4. Unii mai spun că nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua de Paşti pentru că după aceea mănânci de dulce/frupt, dar oare preotul nu face la fel? Pentru ce se mai slujeşte Liturghia la Paşti, iar imediat după ea se binecuvântează lactatele şi cărnurile? Oare nu-i clar că după împărtăşire se pot mânca de toate? Sau poate cineva priveşte Liturghia ca un teatru şi nu ca pe o chemare la împărtăşirea cu Hristos? Dacă ar fi fost incompatibile mâncarea de dulce/frupt cu împărtăşirea, atunci de Paşti şi Crăciun ori nu s-ar face Liturghie, ori nu s-ar dezlega la mâncare de dulce. Şi asta-i valabil pe parcursul întregului an bisericesc.
5. Iar acum despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată. Canonul 66 Trulan (anul 691) cere ca creştinii „să se îndestuleze cu Sfintele Taine" pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, chiar dacă în această săptămână specială nu se posteşte nici măcar miercurea şi vinerea. Deci e clar că împărtăşirea se face fără post, căci ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea împărtăşaniei după cel puţin 6 sau chiar 9 ore de nemâncare (nu ca romano-catolicii, care se împărtăşesc la o oră după masă). Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient postul de 7 săptămâni pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie, ba chiar este interzis să-l continuăm; vom posti în zilele de miercuri şi vineri, şi în celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei, preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a luat ideea că mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, consider că au dezlegare la împărtăşire în zilele Săptămânii Luminate doar cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină echilibrată şi-L doresc întotdeauna pe Hristos (nu doar în posturi), pentru că nu percep împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufleteşti.
Deci fiecare creştin este chemat să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la preot mai ales în ziua de Paşti, iar dacă preotul i-o refuză fără temei, adică fără ca omul să aibă păcate opritoare, ci inventând tot felul de pretexte, consider că persoana în cauză ar trebui să meargă la o altă biserică şi la un alt preot (dar numai dacă dacă motivul plecării într-o altă parohie este unul binecuvântat, şi nu unul viclean). Situaţia aceasta, care este pe larg răspândită mai ales în Republica Moldova, trebuie să dispară cât mai curând, mai ales că şi ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse a dat directive clare preoţilor de a nu limita accesul credincioşilor la potirul euharistic fără motive canonice evidente (a se vedea Hotărârile Soboarelor Arhiereşti din 2011 şi 2013). Deci, să căutăm duhovnici înţelepţi, iar dacă i-am aflat, să ascultăm de ei şi, sub îndrumarea lor, să ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine. Să nu ne dăm sufletul pe mâna oricui.
Sunt cazuri când unii creştini s-au apropiat la Paşti să se împărtăşească, iar preotul i-a făcut de râs în faţa întregii Biserici spunându-i: „…şapte săptămâni nu ţi-au de ajuns să te împărtăşeşti? De ce strici obiceiurile satului?”. Eu însă l-aş întreba pe un astfel de preot: "patru ani de studenţie la teologie nu ţi-au fost de ajuns să te hotărăşti: ori devii preot serios, ori te duci să paşti vacile, căci "iconomii Tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4:1) nu pot să spună aşa prostii…". Şi astfel de replici nu trebuie spuse în bătaie de joc, ci cu durere pentru Biserica lui Hristos, care a ajuns să fie slujită de astfel de oameni incompetenţi. Un preot adevărat nu numai că nu opreşte oamenii de la împărtăşire, ci îi cheamă şi-i învaţă să trăiască în aşa fel încât să se poate împărtăşi la fiecare Liturghie. Şi atunci însuşi preotul se bucură de o cu totul altă viaţă a creştinilor din parohia sa. "Cine are urechi de auzit, să audă!".
Deci „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem” de Hristos, ca să înţelegem mai bine ce înseamnă „Hristos a înviat!” şi „Adevărat că a înviat!”, pentru că chiar El spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6:53-54).
Ierom. Petru Pruteanu, Chisinau, www.teologie.net
Comentarii