Unii spun că viaţa noastră este destul de scurtă. Credem, însă, că noi înşine ne scurtăm timpul vieţii prin lipsa de măsură, prin reaua întrebuinţare a lucrurilor şi prin pervertirea obiceiurilor.
Dacă ne folosim viaţa cu respect, cu socotinţă şi cumpătare, atunci aceasta este cu siguranţă destul de lungă. Omul, în general, nu apreciază timpul, îl lasă să curgă fără să dobândească vreun folos, îl iroseşte cu uşurinţă, nu-l valorifică, nu-l întrebuinţează într-un mod folositor. Oamenii trăiesc adesea de parcă ar fi nemuritori aici, pe acest pământ. Nu răscumpără timpul, deşi zilele sunt destul de rele. Timpul sporeşte pe măsură ce omul creşte duhovniceşte, pe măsură ce se apropie de adâncul şi de sfinţenia sensului vieţii.
Unii au îmbătrânit fără să-şi fi trăit bătrâneţea, iar alţii, tineri, au îmbătrânit înainte de a înainta în vârstă. Se tem de moarte, deşi nu ştiu să trăiască. Viaţa li se scurge printre degete fără să apuce să o trăiască. Nu ştiu nici ce înseamnă viaţă, nici ce înseamnă moarte, nici care este sensul esenţial al vieţii omului. Cel mai mult se tem de moarte cei pe care îi mustră conştiinţa, cei care nu şi-au pus în rânduială identitatea lor duhovnicească, cei care s-au lăsat târâţi de desfătările vieţii. Stilul de viaţă duhovnicesc al omului se împotriveşte cu multă putere stricăciunii şi vătămării pe care timpul le poate provoca. Liniştea se poate sălăşlui definitiv în sufletul omului doar după o aprigă luptă cu răul. Încrederea în pronia dumnezeiască va contribui într-o măsură importantă la această reuşită.
Filosoful Seneca spune că „problema nu este, însă, faptul că avem un timp al vieţii scurt, ci că irosim mare parte din acesta”. Dacă omul este târât în vânarea plăcerii, a luxului, a slavei şi a bunăstării, nu va înţelege cum a trecut pe lângă el o viaţă întreagă. Goana avidă după bani, beţia, lenea, ambiţia, lăcomia, uneltirile îl chinuie mult pe cel care le îndrăgeşte. Patimile nu îl lasă pe cel care le lucrează să vadă adevărul.
Desfătările îl ţintuiesc pe om în cele de jos şi nu îl lasă să se desprindă de cele pământeşti. Mulţi îi admiră pe cei bogaţi, nu ştiu însă ce mări învolburate poartă aceştia înlăuntrul lor. Foarte puţini ar putea să spună cu uşurinţă că sunt destul de mulţumiţi faţă de ei înşişi, faţă de sinele lor. Nu i-au dat acestuia timpul pe care, după dreptate, l-a dorit, nu l-au ascultat cu atenţie, nu l-au privit drept în ochi, nu l-au cercetat cu acrivie, nu l-au cunoscut bine niciodată. De aceea n-ai fost liniştit, plin de pace, fără frică şi răbdător. Am uitat complet că suntem muritori şi trecători pe acest pământ.
Oricât şi-ar bate omul joc, în fel şi chip, de sine însuşi, întotdeauna, în esenţă, va căuta adevărata odihnă. Un înţelept împărat roman se bucura chiar şi numai la gândul că odată şi odată va izbuti să se elibereze de fastul stăpânirii sale pentru a se odihni cu adevărat. Când omul se ocupă cu multe, se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte, nu se poate concentra într-o direcţie ca munca lui să aibă randament, nu are timp să trăiască liber. Foarte adesea oamenii sunt obosiţi de cele din trecut şi din prezent. Încearcă să trăiască un viitor mai bun, fără să facă, însă, nimic important în acest sens. Viaţa se scurge şi omul, adâncit în multele sale îndeletniciri, nu ia seama de aceasta. Se întreabă cum de au trecut atât de repede atâţia ani. Desigur, cu atât mai scurtă le pare viaţa celor care se ocupă de multe.
În viaţă dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urât răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înşine, dacă L-am întâlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ţinta, sensul vieţii. Am trecut examenele, suntem câştigători. Simţim mireasma veşniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viaţa. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm.
Monahul Moise Aghioritul
Comentarii