Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală la Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.

 

După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător.

Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la limba română. În starea aceea de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: ”Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!” Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă:

- Când te-ai născut, mamă?

- 1877.

- Câţi copii ai?

- 11.

Şi aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României.

 

 

A început să se clatine avionul. Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:

- Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?

- Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!… Ajunge.

 

În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu, pe lângă băbuţă, eram un puric.

Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.

Băbuţa m-a reîncreştinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel, am văzut din nou Omul Frumos. (…)

 

 

(fragment din eseul “Despre Omul Frumos”, cel care dă titlul cărţii "Omul frumos")