„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea.
Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să sărute Sfânta Evanghelie și să ia binecuvântarea părintelui. Printre aceștia se afla și omul căruia încă îi tremurau mâinile și ai cărui ochi umeziți de lacrimi păreau să se ferească de privirea părintelui.
Părintele îi strânse cu putere mâna și îi șopti: „Rămâneți să vorbim câteva clipe”. Omul îi mulțumi și se retrăsese într-un colț din biserică. După ce terminase de salutat și binecuvântat oamenii strânși puhoi la rând să împărtășească cu el bucuria Învierii se apropie de om și-l întrebă cu blândețe: „Care îți este necazul, om drag?”.
Hohote de plâns izbucniră la auzul cuvintelor pe care omul le primi ca o lovitură într-o rană. Îl durea bunătatea cu care fusese întâmpinat, îl dureau imaginile pe care le avea atât de vii în minte din acea singură Noapte a Învierii pe care o petrecuse în biserică. Îngână cu glasul gâtuit de emoție: „Părinte, cu mulți ani în urmă am venit în această biserică și am încercat să vă stric sărbătoarea. V-am jignit, v-am numit hoț, mincinos, viclean și în alte feluri. Acele clipe mi-au rămas în minte și inimă atâta vreme însă astăzi m-au durut mai mult decât oricând”.
„De ce astăzi?” întrebă părintele cu discreție. „Pentru că astăzi, părinte, am venit să aprind o candelă nu pentru o aduce acasă, ci pentru a o duce la mormântul soției mele”.
Părintele îl îmbrățișă și îi șopti: „În noaptea aceasta nu există moarte și nici morți! Există doar lumină!” Apoi îi oferi omului un ou roșu și îl îndemnă să ciocnească împreună.
- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat! răspunse omul încercând să schițeze un zâmbet. Zâmbetul lui însă prindea contur. Pentru el începuse să se nască din nou speranța reîntâlnirii iubitei sale soții pe care acum o simțea bucurându-se de lumina Învierii cu mult mai mult decât de lumina candelei pe care o îngrija să nu se stingă.
Se despărți cu recunoștință de părintele și cu pași repezi ieși din biserică. După treizeci de minute pătrunse în cimitirul plin de lumina lumânărilor și curând stătu în fața mormântului pe crucea căruia stătea înscripționat: „Aici odihnește roaba lui Dumnezeu Anastasia!” și aseză cu sfială candela pe care o adusese de la biserică. Petru simțea cum inima îi bătea și dorul i se revărsa șuvoi peste piatra care parcă prindea viață. „Anastasia, abia acum am înțeles de ce preoții sunt hoți. În noaptea aceasta părintele mi-a furat inima și a ascuns-o în bucuria Învierii!”
Se ridică după îndelungată rugăciune și observă că în jur câteva morminte zăceau tăcute în întunericul nopții. Scoase din buzunar un mănunchi de lumânări și începu să le aprindă una câte una rostind de fiecare dată „Hristos a înviat!” și așteptând parcă un răspuns de la sufletele cărora tocmai le dăruia lumină din lumina lui.
sursa parohia-duesseldorf.net
Comentarii