Îmi este tare greu. Am trăit acum câteva minute o durere apăsătoare. Am ieșit să-mi iau ceva dulciuri, pâine și fructe. Vis-a vis de unde locuiesc eu este un non-stop, la parterul blocului de pe strada "Constructorilor" nr 2. Înainte să ajung de la o fereastră m-a strigat o doamnă in vârstă :"Vă rog din suflet! Imi este foame! Nu am bani. Am terminat tot ce aveam. O pâine imi luați și mie. Sunt singură și am 83 de ani. Stau la apartamentul... Vă dau banii cand iau pensia in 14".
M-am cutremurat cu suflet, cu trup și minte. Într-un bloc cu atâtea apartamente și atățea vecini.. Doamne, dă - mi răbdare! Și eu care credeam că am vazut și auzit destule. Nici nu am avut putere să ii răspund. Am intrat în magazinul de lângă scara blocului. Vânzatoarea era o nouă angajată. Nu știa de soarta bunicuței. Am cumpărat ce am crezut de cuviință, ulei, zahar, câteva conserve, cartofi, brânză, încadrându-mă la ceea ce aveam în buzunar.
Bunicuța, chircită de bătrânețe și de boală, se sprijinea cu neputință într-un cadru. Tremura și plângea. Nu am intrebat nici dacă are copii sau nepoți. Mi-a dat un număr de telefon să o sun cand ia pensia. Ea nu are credit de ceva vreme. Nu o voi suna când ia pensia.O voi suna să o intreb dacă mai are nevoie de ceva. Până în seara asta nu m-am gândit nici la bătrânețe, nici la singuratate. Și nici nu cred că am să mă mai vait de ceva vreodată. Am ajuns plângând în scara blocului meu. Am stat ceva timp să mă linistesc, să nu mă vadă Alexandra plângând. Am învățat-o să nu plângă.. Să fie puternică. Nu aș fi vrut să mă vadă așa.
"Nu ai luat nimic, mama mea"? "Am uitat banii acasă, cobor acum să cumpar". Nu putean povesti fetiței prin ce trecusem. Să nu o ia ca pe un advertisment la ceea ce se numeste neputința mea, vârsta mea după ceva vreme care va trece. Oameni buni.. Cand luați coșuri pline cu de toate întrebați vecinii care sunt singuri și neajutorați dacă au nevoie de pâine și apă. Nu se stie ce ne rezervă cea mai scurtă clipă din viață și nu stim cum rămânem.
Comentarii