Oamenii se plâng azi că le merge greu. Unii ar vrea să se apropie de Dumnezeu și să ceară ajutor, dar motivează că nu au timp.
Marii duhovnici ne spun însă că ne putem ruga oriunde și-L putem găsi pe Dumnezeu „la orice oră”, pentru că El este foarte aproape de noi.
Noi suntem cei care nu conștientizăm atotprezența Lui și cât de mare este binecuvântarea de a fi tot timpul în comuniune cu El, cu Maica Domnului, cu Îngerul păzitor și cu sfinții. Trebuie doar să ne deschidem inima și să vorbim cu Dumnezeu ca și cu o persoană reală, spunându-I toatre grijile, necazurile și problemele noastre. Iată ce frumos spune Părintele Iulian Prodromitul: „Îl găsești, omule, pe Dumnezeu, Îl găsești. De ai necazuri, la orice oră trebuie să strigi: “Doamne, ajută-mă!” Și așa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.”
Sfinții Părinți ne îndeamnă următoarele, : “Să ai prezența lui Dumnezeu și frica Lui”. Adică oriunde te-ai afla, să fii, să te porți, să gândești cu conștiința că ești în fața lui Dumnezeu — ca așa și este, noi suntem în fața lui Dumnezeu.
Dumnezeu este nevăzut, necuprins de mintea omeneasca, și noi trăim, ne mișcăm, suntem și viem în El, dupa cum spune la Faptele Apostolilor. Dumnezeu este viu, lucrător, tot timpul aproape și gata să ne ajute. În mâna Lui stau toate, și viața și moartea.
Întotdeauna noi suntem în fața lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Și Dumnezeu toate le vede și toate le aude — trebuie să ne gândim la lucrul ăsta tot timpul, mare este lucrul acesta…
Spunem că nu știm să ne rugăm. Dumnezeu nu vrea de la noi să citim zeci de acatiste și toată psaltirea de câteva ori pe zi, dacă mintea noastră zboară la alte lucruri. El vrea inima noastră, adică să-i vorbim direct și cu simplitate, să fim sinceri, fără să căutăm formule de adresare.
Este o rugăciune foarte frumoasă, pe care poate să o facă omul când se duce şi începe să vorbească cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui să se roage, şi zice aşa: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi îngădui să vorbesc cu Tine”. Vorbeşti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeşte cu Dumnezeu! Ca să te gândeşti că vorbeşti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbeşti cu Dumnezeu! Şi El vrea aceasta, El ne cheamă să vorbim cu Dânsul, că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt”. Aşa ne vrea Dumnezeu, să fim sfinţi; să ţinem aproape de El. Aşadar, te duci în odaia ta şi-ncepi: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi permiţi să vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.
Şi atunci îi spui toate lucrurile astea: „Iartă-mă, Doamne, că am greşit, şi eu am crezut că sunt singur, dar în faţa Ta le-am făcut, Doamne. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta s-a petrecut. Iar eu nesimţitor eram, şi la Tine nu mă gândeam”. Începe cu asta, acum. Şi-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi şi parcă nu s-ar mai despărţi de Dumnezeu. Că vine harul lui Dumnezeu atunci, că vine darul lacrimilor, şi se gândeşte omul la viaţa lui şi zice: „Doamne, în faţa Ta s-a petrecut! Şi mă sfiesc de viaţa mea, mă sfiesc în faţa Ta când gândesc la viaţa mea. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta s-a petrecut”.
Şi-aşa este, în faţa lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodată. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am făcut păcat, orice bine, orice – în faţa lui Dumnezeu s-a petrecut. Şi tare frumoasă e rugăciunea asta, o rugăciune prin care ajunge omul la frângerea inimii şi la pocăinţă. Că ce vrea Dumnezeu de la noi? Să scoatem tot păcatul – asta e pocăinţa, să scoatem toate, toate păcatele pe care le-am făcut.
Pr. Iulian Lazăr, Rugăciunea de toată vremea, Editura Agaton, Făgăraș 2015, p.278-279
Comentarii