Gija principală a vieţii noastre este să iertăm şi să ne rugăm pentru oamenii care ne-au făcut rău. Acela care iartă din toată inima şi se roagă pentru vrăjmaşii lui va primi iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. Ceea ce semănăm, aceea vom şi secera. Osteneala, postirea, rugăciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastră, o vor face milostivă şi iertătoare faţă de aproapele, şi durerea celuilalt va deveni şi durerea noastră. Să cercetăm cât am învăţat din Evanghelie, ca Hristos să prindă chip înlăuntrul nostru şi să devenim şi noi, încetul cu încetul, dumnezei după har.

Iubeşte-i pe fraţi! Iubirea ta se va vădi când nu te vei mai gândi la slăbiciunile şi scăpările lor, şi le vei arăta dragoste. Iubirea te va păzi de toate păcatele. În afară de tine să nu te gândeşti la nimic, ci continuu mustră-te şi aceasta va fi calea cea mai bună.

Din Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Ed. Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 92-93
***

Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: „Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: „pentru că merităm”? Niciodata. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.

Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…”

O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…

Mitropolit Antonie de Suroj

Din „Taina iertarii.Taina tamaduirii”, Ed. Reintregirea

Citește și „Dă cât poți de mult să dai și bucură-te că ai cui da”