Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuţiuni pe care le cunoaştem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: „Crezi tu că pot să fac eu asta?" Iar el spune: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!". Aceasta înseamnă că era conştient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-a fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înţelegem că, în sine, credinţa omului nu este niciodată suficientă în faţa lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinţei, dar să ştiți un lucru: omeneşte, noi suntem limitaţi. Întotdeauna între ceea ce putem noi să realizăm şi deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferenţă, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numeşte har.
Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul şi cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăbliţa şi cu condeiul după tine şi te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăbliţa. Şi-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca şi şterge tăbliţa. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar şi foarte generos. De aceea, în „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele", pe de o parte este vorba de expresia credinţei, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conştiinţei, căci credinţa ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus şi numai Dumnezeu este Acela care ţi-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.
Din Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii - Conferinţele ASCOR Iaşi, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 64-65
Comentarii