In îndepărtatul Orient, un prinţ bolnav de prea mult bine îşi căuta vindecarea. A întrebat magi, a întrebat doctori şi vraci, în căutarea unui leac minunat. Boala înainta galopant, surpând viața tânărului prinţ. Într-una dintre zile, i s-a arătat un bătrân cuviincios, care i-a spus:
‒ Dacă vei purta o singură zi ciorapii unui om fericit, cu siguranţă te vei vindeca!
Tânărul fremăta de bucurie! Cu siguranţă o să găsească repede un om fericit care să-i împrumute ciorapii, iar pe acela o să-l îmbrace cu totul în aur! Întrebă pe miniştrii săi dacă sunt fericiţi şi fiecare a dat înapoi… a întrebat familia sa, slugile palatului, însă omul cu totul fericit întârzia să apară. În inima tânărului prinţ beteag, nesiguranța lua locul speranței. Unde să îl găsească pe omul fericit? A trimis generalii în ţară, cu misiunea de a se întoarce cu ciorapii unui om cu totul fericit.
Din păcate, nu l-au găsit. Pe când se întorceau deznădăjduiți către palat, s-au oprit pentru a se odihni într-o poiană. La marginea pădurii se zărea o căsuţă cu cerdac şi cu flori în glastră, aşa, ca în poveşti. În speranța unui pahar rece cu apă, generalii s-au apropiat de bordei. În curte, un bătrânel spărgea lemne. Parcă şi uitaseră misiunea lor, când unul dintre ei întrebă:
‒ Spune moşule, matale eşti fericit aici, în capătul acesta de lume?
Moşul, copleşit de neașteptata vizită imperială, fără a se gândi prea mult, zise:
‒ Dar, cum să nu fiu fericit? Atât timp cât dimineaţa mă trezesc sănătos şi mai prind o nouă zi lăsată de la Dumnezeu, atât timp cât baba, copiii şi nepoţii sunt sănătoşi şi eu sunt împăcat cu Dumnezeu, sunt cel mai fericit om de pe pământ!
Sclipind de bucurie, generalii au prins a-l descălţa pe moş. Şi, scoţându-i ciubotele, au încremenit – omul fericit nici măcar nu avea ciorapi!””
(adaptare după N. Pesechkian, Poveşti Orientale)
Întrebarea care ne macină pe toţi în urma acestei poveşti orientale, cu siguranţă, este legată de soarta prinţului. Oare s-a vindecat? Oare a înţeles că nu este nevoie de ciorapi ca el să fie sănătos şi fericit? Că puterea vindecării sale era atât de aproape? Sunt întrebări care, într-un fel sau altul, ne cuprind şi pe noi – oameni trăitori într-o societate care ne învaţă să căutăm mereu şi mereu mai mult şi mai bine. Fericirea sau nefericirea noastră ţin de starea de mulţumire pe care o păstrăm în suflet. Dar, ce este oare mulţumirea? Cu siguranţă, mulţi dintre noi, într-o dimineaţă agitată, cu ochii în şifonierul ticsit, am spus: „Nu mai am cu ce să mă îmbrac!” ori în faţa frigiderului: „Nu este nimic de mâncare în casa asta!”.
Ne recunoaștem într-una dintre situaţiile descrise. Nemulţumirea continuă, tinde să devină boală mondială. Este un adevărat fenomen social, un spectacol sumbru, în care actorii sunt copii, adolescenţi, părinţi şi, parcă, mai puţin bunici. De ce mai puţin ei? Pentru că ei au făcut parte din generaţia care a înfruntat mari greutăţi: război, foamete, deportări, comunism, tranziţie şi pe toate le-au trecut cu lacrimi în ochi, dar cu fruntea sus.
Cele mai impresionate exemple sunt legate de viaţa creştinilor în închisorile comuniste. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, mărturisea în cartea sa, „De sub tăvălug” că, după o perioadă de carceră în care nu a mai văzut lumina zilei, a zărit în curtea închisorii un fir de iarbă. Iar în acel fir plăpând a văzut „toată slava Raiului”!
Aşa ziceau bunicii noştri: „Din ce ai, poţi să-ţi faci Rai!”. Totul se rezumă la modul în care cultivăm în noi starea de mulţumire. Mulţumire faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar, mai ales, față de propria persoană. Unul dintre cele mai mari obstacole care stau în calea fericirii este incapacitatea noastră de a fi mulţumiţi de noi înşine. Lista nemulţumirilor e fără de sfârşit: de la partenerul de viaţă pe care cu drag ni l-am ales şi care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră, casă, maşină, la felul în care arătăm, prieteni şi până la banalităţile de zi cu zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulţumire ajunge până la Dumnezeu! Nemulţumiți de noi înșine și de cei din jur, suntem nemulţumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belşug asupra noastră.
Revin, iarăşi, la un exemplu. Vă mai amintiţi de bunica Ana?Dumnezeu s-o odihnească! Vă povesteam cândva cum o bunică de 94 de ani, singură şi paralizată de vreo nouă luni, fără niciun ajutor, a trimis la biserică, printr-o vecină, trei lei pentru colecta dedicată fraţilor creştini din Siria! Am căutat să o cunosc mai bine. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.
„Din ce ai, poţi să-ţi faci Rai” a fost demonstrat deplin de această bunică. Nu a avut nevoie să fie fizic la biserică, ca să fie fericită – şi-a făcut sufletul biserică şi rai. Ce avea ea, cu toată suferinţa, mai mult decât noi, nemulţumiţii din orice? MULŢUMIRE! Cine este mulţumit, este şi fericit.
Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Este acea bucurie care izvorăşte din privirea oricărui lucru mărunt, primit ca dar nepreţuit de la Dumnezeu. La fel ca și în cazul bătrânului din poveste – nu ai nevoie nici măcar de ciorapi ca să fii mulţumit şi implicit fericit!
Nicolae Pintilie, doxologia.ro
Comentarii